Vigoarea Basarabiei interbelice (1937 - 1939)

Monumentul Regelui Ferdinand I al României, Chișinău, România, poză reconstituită din 1939"
Fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii, nu se mântuie din robie un neam". Cuvintele exacte, actuale şi astăzi, ale istoricului Nicolae Iorga s-au adeverit la începutul secolului XX, când românii din Basarabia, după secole de vitregii, au simţit gustul libertăţii. Vântul sfânt al libertăţii a trecut întâi printre rândurile ostaşilor moldoveni din armata rusă. Soldaţii şi ofiţerii basarabeni au constituit comitete revoluţionare pe fronturile român şi rus precum şi în spatele frontului. Membrii Comitetului Central Militar Moldovenesc, sub preşedinţia ofiţerului Gherman Pântea (originar din s.Zaicani, jud.Bălţi, gub.Basarabia) s-au adunat în octombrie 1917 într-un Congres unde au proclamat autonomia Basarabiei de Imperiul Rus şi au ales un Birou pentru organizarea Sfatului Ţării. Acest eveniment este considerat pe bună dreptate preludiul unirii cu Patria-Mamă România.

Unirea din 1918 a fost urmată de o perioadă binecuvântată pentru România şi tot neamul românesc, în care era garantat dreptul la proprietate, introdus votul universal, înființată Patriarhia Română și implementată reforma agrară în condiții echitabile pentru țărani, talpa țării.

La 16 ianuarie 1937, în memoria a 20 ani de la Congresul Militar Moldovenesc din Chişinău, ofiţerii de  rezervă (veterani) din Basarabia în număr de 15 persoane, sub preşedinţia d-lui Gherman Pântea, asistat de dl. Elefterie Sinicliu ca secretar, organizează Comitetul care a decis ridicarea la Chişinău, prin colectă publică, a Monumentului neuitatului Rege al României Ferdinand I, Întregitorul de Neam şi Ţară. În concepţia lui Gh. Pântea, statuia Regelui Erou Ferdinand I din Chişinău urma să fie "o pildă de pioasă recunoştinţă în amintirea Regelui ţăranilor, pe care i-a înstăpînit în brazda lor strămoşească şi totodată un simbol de neclintită credinţă în veşnicia pietrei de hotar aşezată la graniţa Nistrului Românesc".

Comisia pentru edificarea monumentului, alcătuită din edilii Chişinăului, comandantul armatei şi Comitetul, alege locul amplasării monumentului şi anume "în scuarul din faţa palatului mitropolitan, la 6 metri de bordura trotuarului bulevardului Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare şi Sfânt), în faţa monumentului portal al catedralei mitropolitane".

Macheta monumentului Regelui Ferdinand I, executată de sculptorul român Oscar Han, a fost aprobată de M.S. Regele Carol II-lea a României, iar colectarea rapidă a fondurilor, de la oamenii de bună credinţă din ţară, a permis aşezarea pietrei de temelie la 27 martie 1938. Manifestaţia prilejuită de acest fapt, de o grandoare naţională, a avut loc prin oficierea slujbei religioase de către Î.P.S. arhiereu Efrim la catedrala din Chişinău (Nihil sine Deo, deviza Casei Regale a României), fiind prezenţi delegaţi de la Orhei, Lăpuşna, Bălţi, etc., elevi ai şcolilor secundare, autorităţile civile şi militari.

Sculptura din bronz, exectată de O. Han, a fost anterior expusă la București, în grădina Ateneului Român spre a fi văzută şi admirată de locuitorii Capitalei. Ulterior, lucrarea a fost plasată la Chişinău pe un soclu de beton placat cu piatră moale. Sculptorul O. Han, autorul mai multor monumente din România în perioada interbelică, este de asemenea autorul monumentului domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, din Orhei (1934).

La 5 februarie 1939, în prezenţa reprezentantului la Chişinău a M.S. Regelui Carol II-lea,  d-l. General Nicolae Ciupercă (fost ministru de război, inspector general al armatei române), a trei miniştri din Guvernul României şi a delegaţilor oficiali ai mai multor provincii româneşti, are loc dezvelirea monumentului. După slujba religioasă, oficialii desprind culorile ţării de pe monument, după care se intonează Imnul Regal. Mai mulţi inviţati şi gazdele au luat cuvântul pentru a-şi exprima trăirile, iar solemnitatea dezvelirii monumentului a fost difuzată integral, la radio.

Trebuie remarcat că în perioada interbelică în Basarabia au mai fost edificate încă două monumente ale Regelui Ferdinand: la Rezina (1938), sculptor Alexandru Plămădeală şi la Ismail (1938), sculptor Dimitrie-Bârlad.

Perioada interbelică din Basarabia, când conştiinţa cetăţenilor s-a armonizat ideal cu nobleţea puterii, pare a fi desprinsă dintr-un basm. Istoria încă odată ne-a demonstrat că destinul unui popor este doar în mâinile membrilor acestuia şi depinde de capacitatea lor de a pune problemele deschis, pe faţă, de a acţiona ferm şi de a-şi trăi demn propria viaţă. Oare astăzi nu este la fel?...

Ion şi Doina Aldea - Teodorovici (1954 - 1992)

Ion Aldea Teodorovici, n.1954-d.1992, compozitor şi interpret român din Republica Moldova

Doina Marin (Aldea-Teodorovici), n.1958-d.1992, interpretă de estradă şi profesoară din R.Moldova

Două inimi gemene - Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Două inimi care au bătut în acelaşi ritm şi-au ars în acelaşi foc sacru pentru tot ce este frumos şi pentru acelaşi ideal naţional. Ideal pentru care, de-a lungul istoriei, au plătit cu propria lor viaţă marile personalităţi ale literaturii și muzicii  noastre.

Ion Aldea Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, de Buna-Vestire, în orașul Leova. Dragostea pentru muzică, manifestată timpuriu, i-a fost cultivată de părinți. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai tîrziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. Ca și fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas fără tată. Mama sa îl aduce la Chișinău, la Școala de Muzică ”Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică ”Ciprian Porumbescu”), unde Ion studiază clarinetul, în 1969, se înscrie la "Școala medie de muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul și pe care o absolvă în 1973. Este înrolat în armata sovietică în orașul Zaporojie, aici, tînărul artist devine artillerist.

Din 1975 și până în 1981, cînd devine student la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului "G. Musicescu" din Chișinău, activează în cadrul formației de muzică ușoară ”Contemporanul” condusă de compozitorul Mihai Dolgan.

Ion își duce steaua și crucea mai departe, în seri albastre, împreună cu Doina Marin. Se căsătoresc în 1981. Tot atunci, duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion i-a chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. A scris muzică simfonică, de cameră, cîntece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice.

Împreună cu soția sa, a militat pentru reunirea Republicii Moldova cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cîntat despre limba română, despre Eminescu.

La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici au cîntat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: "Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre"                                  

j

Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, 1981

Doina Aldea Teodorovici s-a născut în anul 1958 în orașul Chișinău. Harul său artistic s-a manifestat încă din copilărie. Astfel, începînd cu vîrsta de 6 ani și pînă în clasa a 8-a, Doina Aldea Teodorovici participă la dublarea filmelor în românește la Studioul "Moldova-Film". Concomitent studiază muzica în particular. 

În 1975 a absolvit școala Nr.1, româno-franceză, mun. Chișinău, Republica Moldova. Timp de mai mulți ani a lucrat în calitate de profesoară de literatură universală la Institutul "Ion Creangă" din Chișinău. 

Din 1982, Doina își descoperă o altă latură a talentului său, cea de interpretă de estradă. Din acest an, ea este nedespărțită atît în viață, cît și pe scenă, de compozitorul și interpretul Ion Aldea Teodorovici. Talentul său multilateral, vocea caldă și răscolitoare, frumusețea unică, civismul fierbinte, curajul au impus-o încă de la debut ca pe una din cele mai îndrăgite artiste atît în Republica Moldova, cît și peste hotarele ei.

Participînd la toate evenimentele ce au marcat procesul de renaștere a poporului nostru, lansînd cîntece de un profund patriotism, cum sunt "Suveranitate", "Sfîntă ni-i casa", "Mănăstirea Căpriana" și altele, cîntăreața Doina Aldea Teodorovici devenise simbolul Moldovei. La începutul anului 1992, pentru talent, muncă îndelungată pe scenă și spirit civic, Doinei Aldea Teodorovici i s-a acordat titlu de Artistă Emerită a Republicii Moldova.

Soții Aldea Teodorovici au decedat  în urma unui tragic accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Mașina în care se deplasau Ion și Doina spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. Doina era însărcinată și aștepta o fetiță.

                                                   Mormîntul soților Aldea- Teodorovici (Cimitirul Central Ortodox, Chișinău)

Accidentul a avut loc la orele 2:15 cu o mașină de marca Opel 0905 MBC, condus de cetățeanul ucrainean Alexandr Chakaunov. Atît șoferul, cît și cel de-al patrulea pasager, care se afla în față, au scăpat cu viață. Potrivit presei românești, din mașină au fost extrase cu mare greutate trei corpuri însîngerate. Două automobile i-au transportat pe Vasilii Koudalb și Alexandr Chakaunov la Spitalul din Urziceni. La 2:30 o autosanitară a preluat-o pe Doina Aldea Teodorovici, aflată în comă. Salvarea s-a îndreptat cu toată viteza spre București. Pe drum, Doina și-a recăpătat un moment cunoștința. A strigat de cîteva ori "Au, mă doare tot corpul". Apoi a tăcut pentru totdeauna. Sufletul părăsise trupul îndurerat. Corpul neînsuflețit a lui Ion Aldea Teodorovici, a fost recuperat cu mare greutate. A fost nevoie ca poliția să taie cu flacăra autogenă automobilul distrus. Abia la ora 7:00 trupul lui Ion Aldea Teodorovici a fost despărțit de fierul care îl ținea prizonier.

Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogîndu-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.

Înmormîntarea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central Ortodox din mun. Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței.

Ziarul "Moldova Suverană", 5 noiembrie 1992: "Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea Teodorovici care, în scurta lor viață pămîntească, au devenit un simbol al cîntecului de libertate și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stînga Prutului. La ora 10:30. Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întîlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12:30 sicriile sunt scoase și purtate prin marea de oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici. În nenumărate acorduri ale cîntecului "Suveranitate", interpretat de ei acum doi ani în chiar această. Cei doi neîntrecuți cîntăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lîngă biserica vechiului cimitiri al Chișinăului.” 

”Astăzi Ei nu mai sunt, dar a rămas cîntecul lor care face o sală întreagă să se ridice în picioare - sală cu mii de oameni. E greu de exprimat în cuvinte suferinţa şi pierderea noastră. Au fost fericiţi? Da, au fost fericiţi pentru că au ştiut să-i facă fericiţi şi pe alţii. Şi-au dăruit sufletul, inima, talentul, bonomenia celor care au avut nevoie de sprijin. Ei au luptat nu cu arma, au luptat cu cîntecul, cu sufletul lor curat. În timpul războiului din Transnistria, cu riscul vieţii, împreună cu titanii literaturii noastre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu au dat spectacole pentru vitejii noştri patrioţi, pentru cei ce cu arma în mînă apărau integritatea ţării. Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au lăsat o brazdă adîncă în cultura neamului nostru. Au rămas a fi Artişti Emeriţi din R.Moldova, postmortem au fost decoraţi cu cea mai înaltă distincţie a ţării - Ordinul Republicii. In memoria lor au fost înălţate monumente: la Piteşti, Soroca, Chişinău. Numele lor îl poartă gimnazii, licee, străzi. Ei au plecat, dar le-a rămas Cîntecul.[…]”

(Eugenia Marin, mama Doinei Aldea Teodorovici)

”Doina şi Ion, devenite legendare, s-au topit în suferinţele acestui pămînt, iar noi, la rîndul nostru, ne vedem şi mai clar propria fiinţă rănită în oglinda neasămuitului lor har. Artistul nu poate inventa bucuriile, nici durerile poporului său. Asta au înţeles-o Doina şi Ion. Ei n-au inventat nimic, ei, pur şi simplu, au ars în cîntecul lor.”

(Grigore Vieru, poet)

”Trista conjugare a verbelor la trecut, personal, mă macină, mai ales atunci cînd scriu și vorbesc despre cei doi mari dispăruți. De fiecare dată, am avut emoții, de fiecare dată am trăit amintirea despre pierderea lor. Cînd mă gîndesc la Doina și Ion tresar de parca cineva imi pune în mîini tricolorul și mă îndeamnă să iubesc și să simt românește. Pentru ei laurii au însemnat comorile de vis ale acestui neam, succesele lor erau egale cu izbînzile unui popor dornic de libertate."

Mihai Viteazu

       Pe 28 octombrie (stil nou) 1599 are loc bătălia de la Şelimbăr în cadrul căreea Mihai Viteazul, domn al Valahiei, înfrînge oastea Transilvăneană în frunte cu Andrei Bahory. Mihai Viteazul intră în Alba Iulia (21 octombrie (stil vechi), 1 noiembrie (stil nou) 1599) iar întreg teritoriul Transilvaniei trece sub autoritatea lui Mihai.

Influenţa militaro-politică a Poloniei în principatele româneşti la sfîrşitul secolului XVI a constituit un pericol eminent pentru domnia lui Mihai Viteazul în Muntenia.
Politica regelui Poloniei Sigismund al III-lea (1587-1623) şi a cancelarului său Jan Zamoyski de a controla polic malului nordic al Dunării, cu implicarea lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei, susţinut la domnie de poloni) şi Andrei Bathory (principe în Transilvania, fost cardinal în Polonia, ocrotit şi sprijinit de cancelarul polon Jan Zamoyski) prefera schimbarea domnitorului în Muntenia pe unul loial Poloniei şi anume pe Simion Movilă, fratele domnutorului Moldovei Ieremia Movilă, făcînd demersuri în acest sens către Poarta Otomană.

În acelaşi context pe 5-6 octobrie (stil nou) 1599, Andrei Bahory – noul principe al Transilvaniei, a trimis un ultimatum lui Mihai Viteazul de părăsire a domniei în Muntenia (Valahia).
Mihai Viteazul, ilustru strateg şi om de o verticalitate şi claritate a rară a gîndirii, s-a văzut nevoit să atace primul în Transilvania pentru a evita un atac concentric din direcţiile Transilvania şi Moldova. Marşul surprinzător al lui Mihai peste munţii Carpaţi a fost efectuat în două coloane.

Prima coloană care includea grosul armatei a urmat direcţia Ploieşti – pasul Tabla Buţii – Valea Oltului – Făgăraş – Sibiu, iar a doua coloană cu o armată mai puţin numeroasă pe direcţia Craiova – Valea Oltului – pasul Turnul Roşu – Ţara Bîrsei.
Pentru condiţiile de relief foarte accedentat armata lui Mihai Viteazul a realizat o viteză mare de marş (20-25 km pe zi).

Atacul celei de-a doua coloană, care a ajuns prima la Sibiu nu a dat răgaz lui Andrei Bathory pentru a pregăti armata proprie de război.

În acelaşi timp Prima coloană a asigurat prin direcţia sa de avansare oastea muntenească de un eventual atac din partea Moldovei ce puteau face joncţiunea cu saşii. Mihai a reuşit să se asigure de suportul secuilor, sătui de suprimarea maghiară care îl susţin cu 8 000 – 10 000 ostaşi, totodată asigurînd că vor bloca pasurile de munte în cazul unui atac din partea lui Ieremia Movilă al Moldovei prin secuime.

La 26 octombrie face joncţiunea dintre ambele coloane avînd un efectiv total de aproximativ 40 000 ostaşi dintre care: 8 000 – 10 000 oşteni de la ţară, 14 000 mercenari, 6 000 haiduci, 8 000 – 10 000 de ostaşi secui, artileria 180 tunuri.
După loviturile puternice primite, oastea transilvăneană a fost dezintegrată, pierzînd 2 000 morţi, 1 000 răniţi, şi toată artileria. Mihai Viteazul a urmărit inamicul pe un spaţiul larg închizînd porţile vestice ale ţării şi anume Mureşul şi Someşul.

În încercarea de a se refugia în Moldova, principele Transilvaniei Andrei Bathory, a fost ucis de ţăranii secui. Mihai Viteazul va intra deja la 1 noiembrie 1599 în capitala Transilvaniei – Alba Iulia obţinînd controlul militar al principatului.