Geacă

Vigoarea Basarabiei interbelice (1937 - 1939)

Monumentul Regelui Ferdinand I al României, Chișinău, România, poză reconstituită din 1939"
Fără vamă de suferinţi, fără lacrimi din prisosul durerii, fără sânge din prisosul vieţii, nu se mântuie din robie un neam". Cuvintele exacte, actuale şi astăzi, ale istoricului Nicolae Iorga s-au adeverit la începutul secolului XX, când românii din Basarabia, după secole de vitregii, au simţit gustul libertăţii. Vântul sfânt al libertăţii a trecut întâi printre rândurile ostaşilor moldoveni din armata rusă. Soldaţii şi ofiţerii basarabeni au constituit comitete revoluţionare pe fronturile român şi rus precum şi în spatele frontului. Membrii Comitetului Central Militar Moldovenesc, sub preşedinţia ofiţerului Gherman Pântea (originar din s.Zaicani, jud.Bălţi, gub.Basarabia) s-au adunat în octombrie 1917 într-un Congres unde au proclamat autonomia Basarabiei de Imperiul Rus şi au ales un Birou pentru organizarea Sfatului Ţării. Acest eveniment este considerat pe bună dreptate preludiul unirii cu Patria-Mamă România.

Unirea din 1918 a fost urmată de o perioadă binecuvântată pentru România şi tot neamul românesc, în care era garantat dreptul la proprietate, introdus votul universal, înființată Patriarhia Română și implementată reforma agrară în condiții echitabile pentru țărani, talpa țării.

La 16 ianuarie 1937, în memoria a 20 ani de la Congresul Militar Moldovenesc din Chişinău, ofiţerii de  rezervă (veterani) din Basarabia în număr de 15 persoane, sub preşedinţia d-lui Gherman Pântea, asistat de dl. Elefterie Sinicliu ca secretar, organizează Comitetul care a decis ridicarea la Chişinău, prin colectă publică, a Monumentului neuitatului Rege al României Ferdinand I, Întregitorul de Neam şi Ţară. În concepţia lui Gh. Pântea, statuia Regelui Erou Ferdinand I din Chişinău urma să fie "o pildă de pioasă recunoştinţă în amintirea Regelui ţăranilor, pe care i-a înstăpînit în brazda lor strămoşească şi totodată un simbol de neclintită credinţă în veşnicia pietrei de hotar aşezată la graniţa Nistrului Românesc".

Comisia pentru edificarea monumentului, alcătuită din edilii Chişinăului, comandantul armatei şi Comitetul, alege locul amplasării monumentului şi anume "în scuarul din faţa palatului mitropolitan, la 6 metri de bordura trotuarului bulevardului Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare şi Sfânt), în faţa monumentului portal al catedralei mitropolitane".

Macheta monumentului Regelui Ferdinand I, executată de sculptorul român Oscar Han, a fost aprobată de M.S. Regele Carol II-lea a României, iar colectarea rapidă a fondurilor, de la oamenii de bună credinţă din ţară, a permis aşezarea pietrei de temelie la 27 martie 1938. Manifestaţia prilejuită de acest fapt, de o grandoare naţională, a avut loc prin oficierea slujbei religioase de către Î.P.S. arhiereu Efrim la catedrala din Chişinău (Nihil sine Deo, deviza Casei Regale a României), fiind prezenţi delegaţi de la Orhei, Lăpuşna, Bălţi, etc., elevi ai şcolilor secundare, autorităţile civile şi militari.

Sculptura din bronz, exectată de O. Han, a fost anterior expusă la București, în grădina Ateneului Român spre a fi văzută şi admirată de locuitorii Capitalei. Ulterior, lucrarea a fost plasată la Chişinău pe un soclu de beton placat cu piatră moale. Sculptorul O. Han, autorul mai multor monumente din România în perioada interbelică, este de asemenea autorul monumentului domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, din Orhei (1934).

La 5 februarie 1939, în prezenţa reprezentantului la Chişinău a M.S. Regelui Carol II-lea,  d-l. General Nicolae Ciupercă (fost ministru de război, inspector general al armatei române), a trei miniştri din Guvernul României şi a delegaţilor oficiali ai mai multor provincii româneşti, are loc dezvelirea monumentului. După slujba religioasă, oficialii desprind culorile ţării de pe monument, după care se intonează Imnul Regal. Mai mulţi inviţati şi gazdele au luat cuvântul pentru a-şi exprima trăirile, iar solemnitatea dezvelirii monumentului a fost difuzată integral, la radio.

Trebuie remarcat că în perioada interbelică în Basarabia au mai fost edificate încă două monumente ale Regelui Ferdinand: la Rezina (1938), sculptor Alexandru Plămădeală şi la Ismail (1938), sculptor Dimitrie-Bârlad.

Perioada interbelică din Basarabia, când conştiinţa cetăţenilor s-a armonizat ideal cu nobleţea puterii, pare a fi desprinsă dintr-un basm. Istoria încă odată ne-a demonstrat că destinul unui popor este doar în mâinile membrilor acestuia şi depinde de capacitatea lor de a pune problemele deschis, pe faţă, de a acţiona ferm şi de a-şi trăi demn propria viaţă. Oare astăzi nu este la fel?...

Ion şi Doina Aldea - Teodorovici (1954 - 1992)

Ion Aldea Teodorovici, n.1954-d.1992, compozitor şi interpret român din Republica Moldova

Doina Marin (Aldea-Teodorovici), n.1958-d.1992, interpretă de estradă şi profesoară din R.Moldova

Două inimi gemene - Doina şi Ion Aldea-Teodorovici. Două inimi care au bătut în acelaşi ritm şi-au ars în acelaşi foc sacru pentru tot ce este frumos şi pentru acelaşi ideal naţional. Ideal pentru care, de-a lungul istoriei, au plătit cu propria lor viaţă marile personalităţi ale literaturii și muzicii  noastre.

Ion Aldea Teodorovici s-a născut la 7 aprilie 1954, de Buna-Vestire, în orașul Leova. Dragostea pentru muzică, manifestată timpuriu, i-a fost cultivată de părinți. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot. De la tatăl său, Ion a moștenit dragostea față de muzica sacră, care l-a inspirat în piesele pe care avea să le scrie mai tîrziu. Și tot la îndemnul tatălui, la vârsta de cinci ani, a început să studieze vioara și pianul. Ca și fiul său Cristi, la numai zece ani, Ion a rămas fără tată. Mama sa îl aduce la Chișinău, la Școala de Muzică ”Eugeniu Coca” (astăzi Liceul de Muzică ”Ciprian Porumbescu”), unde Ion studiază clarinetul, în 1969, se înscrie la "Școala medie de muzică" din Tiraspol, unde studiază saxofonul și pe care o absolvă în 1973. Este înrolat în armata sovietică în orașul Zaporojie, aici, tînărul artist devine artillerist.

Din 1975 și până în 1981, cînd devine student la Facultatea de compoziție și pedagogie a Conservatorului "G. Musicescu" din Chișinău, activează în cadrul formației de muzică ușoară ”Contemporanul” condusă de compozitorul Mihai Dolgan.

Ion își duce steaua și crucea mai departe, în seri albastre, împreună cu Doina Marin. Se căsătoresc în 1981. Tot atunci, duetul Doina și Ion este lansat la o seară de creație a poetului Grigore Vieru. Fiind respins la Radio și Televiziune, Ion i-a chitara în brațe și pornește împreună cu Doina să cutreiere satele Moldovei. A scris muzică simfonică, de cameră, cîntece pentru copii, pentru filme, pentru spectacole dramatice.

Împreună cu soția sa, a militat pentru reunirea Republicii Moldova cu România. A optat pentru revenirea la limba română și grafia latină. Soții Ion și Doina Aldea Teodorovici sunt primii care în anii 90' au cîntat despre limba română, despre Eminescu.

La 27 august 1991, Ion și Doina Aldea Teodorovici au cîntat pentru Suveranitate și Independență la Marea Adunare Națională, apoi au plecat, imediat, la Festivalul de la Mamaia, unde Doina avea să spună: "Vin aici direct din Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, să vă aduc salutul libertății noastre"                                  

j

Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, 1981

Doina Aldea Teodorovici s-a născut în anul 1958 în orașul Chișinău. Harul său artistic s-a manifestat încă din copilărie. Astfel, începînd cu vîrsta de 6 ani și pînă în clasa a 8-a, Doina Aldea Teodorovici participă la dublarea filmelor în românește la Studioul "Moldova-Film". Concomitent studiază muzica în particular. 

În 1975 a absolvit școala Nr.1, româno-franceză, mun. Chișinău, Republica Moldova. Timp de mai mulți ani a lucrat în calitate de profesoară de literatură universală la Institutul "Ion Creangă" din Chișinău. 

Din 1982, Doina își descoperă o altă latură a talentului său, cea de interpretă de estradă. Din acest an, ea este nedespărțită atît în viață, cît și pe scenă, de compozitorul și interpretul Ion Aldea Teodorovici. Talentul său multilateral, vocea caldă și răscolitoare, frumusețea unică, civismul fierbinte, curajul au impus-o încă de la debut ca pe una din cele mai îndrăgite artiste atît în Republica Moldova, cît și peste hotarele ei.

Participînd la toate evenimentele ce au marcat procesul de renaștere a poporului nostru, lansînd cîntece de un profund patriotism, cum sunt "Suveranitate", "Sfîntă ni-i casa", "Mănăstirea Căpriana" și altele, cîntăreața Doina Aldea Teodorovici devenise simbolul Moldovei. La începutul anului 1992, pentru talent, muncă îndelungată pe scenă și spirit civic, Doinei Aldea Teodorovici i s-a acordat titlu de Artistă Emerită a Republicii Moldova.

Soții Aldea Teodorovici au decedat  în urma unui tragic accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Mașina în care se deplasau Ion și Doina spre Chișinău a intrat într-un copac în apropierea localității Coșereni, la 49 de kilometri de București, România. Doina era însărcinată și aștepta o fetiță.

                                                   Mormîntul soților Aldea- Teodorovici (Cimitirul Central Ortodox, Chișinău)

Accidentul a avut loc la orele 2:15 cu o mașină de marca Opel 0905 MBC, condus de cetățeanul ucrainean Alexandr Chakaunov. Atît șoferul, cît și cel de-al patrulea pasager, care se afla în față, au scăpat cu viață. Potrivit presei românești, din mașină au fost extrase cu mare greutate trei corpuri însîngerate. Două automobile i-au transportat pe Vasilii Koudalb și Alexandr Chakaunov la Spitalul din Urziceni. La 2:30 o autosanitară a preluat-o pe Doina Aldea Teodorovici, aflată în comă. Salvarea s-a îndreptat cu toată viteza spre București. Pe drum, Doina și-a recăpătat un moment cunoștința. A strigat de cîteva ori "Au, mă doare tot corpul". Apoi a tăcut pentru totdeauna. Sufletul părăsise trupul îndurerat. Corpul neînsuflețit a lui Ion Aldea Teodorovici, a fost recuperat cu mare greutate. A fost nevoie ca poliția să taie cu flacăra autogenă automobilul distrus. Abia la ora 7:00 trupul lui Ion Aldea Teodorovici a fost despărțit de fierul care îl ținea prizonier.

Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie națională. Cu toate acestea autoritățile nu au investigat cazul, catalogîndu-l drept un nefericit accident, în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă.

Înmormîntarea lui Ion și Doina Aldea Teodorovici a avut loc la 3 noiembrie 1992 la Cimitirul Central Ortodox din mun. Chișinău. O asemenea mulțime n-a mai fost adunată de la proclamarea independenței.

Ziarul "Moldova Suverană", 5 noiembrie 1992: "Marți, 3 noiembrie, întreaga Republică Moldova și-a luat rămas bun de la Doina și Ion Aldea Teodorovici care, în scurta lor viață pămîntească, au devenit un simbol al cîntecului de libertate și a celor mai sacre aspirații ale românilor din stînga Prutului. La ora 10:30. Spre Opera Națională din Chișinău, în a cărei incintă au fost aștezate sicriile, se revarsă mulțime de lume pentru ultima întîlnire cu renumiții și îndrăgiții artiști. La 12:30 sicriile sunt scoase și purtate prin marea de oameni. Înregistrarea pe banda magnetică, răsună vocea Doinei și a lui Ion Aldea Teodorovici. În nenumărate acorduri ale cîntecului "Suveranitate", interpretat de ei acum doi ani în chiar această. Cei doi neîntrecuți cîntăreți, Doina și Ion, nedespărțiți în moarte ca și în viață, au rămas să-și doarmă somnul de veci alături, lîngă biserica vechiului cimitiri al Chișinăului.” 

”Astăzi Ei nu mai sunt, dar a rămas cîntecul lor care face o sală întreagă să se ridice în picioare - sală cu mii de oameni. E greu de exprimat în cuvinte suferinţa şi pierderea noastră. Au fost fericiţi? Da, au fost fericiţi pentru că au ştiut să-i facă fericiţi şi pe alţii. Şi-au dăruit sufletul, inima, talentul, bonomenia celor care au avut nevoie de sprijin. Ei au luptat nu cu arma, au luptat cu cîntecul, cu sufletul lor curat. În timpul războiului din Transnistria, cu riscul vieţii, împreună cu titanii literaturii noastre Grigore Vieru şi Adrian Păunescu au dat spectacole pentru vitejii noştri patrioţi, pentru cei ce cu arma în mînă apărau integritatea ţării. Doina şi Ion Aldea-Teodorovici au lăsat o brazdă adîncă în cultura neamului nostru. Au rămas a fi Artişti Emeriţi din R.Moldova, postmortem au fost decoraţi cu cea mai înaltă distincţie a ţării - Ordinul Republicii. In memoria lor au fost înălţate monumente: la Piteşti, Soroca, Chişinău. Numele lor îl poartă gimnazii, licee, străzi. Ei au plecat, dar le-a rămas Cîntecul.[…]”

(Eugenia Marin, mama Doinei Aldea Teodorovici)

”Doina şi Ion, devenite legendare, s-au topit în suferinţele acestui pămînt, iar noi, la rîndul nostru, ne vedem şi mai clar propria fiinţă rănită în oglinda neasămuitului lor har. Artistul nu poate inventa bucuriile, nici durerile poporului său. Asta au înţeles-o Doina şi Ion. Ei n-au inventat nimic, ei, pur şi simplu, au ars în cîntecul lor.”

(Grigore Vieru, poet)

”Trista conjugare a verbelor la trecut, personal, mă macină, mai ales atunci cînd scriu și vorbesc despre cei doi mari dispăruți. De fiecare dată, am avut emoții, de fiecare dată am trăit amintirea despre pierderea lor. Cînd mă gîndesc la Doina și Ion tresar de parca cineva imi pune în mîini tricolorul și mă îndeamnă să iubesc și să simt românește. Pentru ei laurii au însemnat comorile de vis ale acestui neam, succesele lor erau egale cu izbînzile unui popor dornic de libertate."

Mihai Viteazu

       Pe 28 octombrie (stil nou) 1599 are loc bătălia de la Şelimbăr în cadrul căreea Mihai Viteazul, domn al Valahiei, înfrînge oastea Transilvăneană în frunte cu Andrei Bahory. Mihai Viteazul intră în Alba Iulia (21 octombrie (stil vechi), 1 noiembrie (stil nou) 1599) iar întreg teritoriul Transilvaniei trece sub autoritatea lui Mihai.

Influenţa militaro-politică a Poloniei în principatele româneşti la sfîrşitul secolului XVI a constituit un pericol eminent pentru domnia lui Mihai Viteazul în Muntenia.
Politica regelui Poloniei Sigismund al III-lea (1587-1623) şi a cancelarului său Jan Zamoyski de a controla polic malului nordic al Dunării, cu implicarea lui Ieremia Movilă (domn al Moldovei, susţinut la domnie de poloni) şi Andrei Bathory (principe în Transilvania, fost cardinal în Polonia, ocrotit şi sprijinit de cancelarul polon Jan Zamoyski) prefera schimbarea domnitorului în Muntenia pe unul loial Poloniei şi anume pe Simion Movilă, fratele domnutorului Moldovei Ieremia Movilă, făcînd demersuri în acest sens către Poarta Otomană.

În acelaşi context pe 5-6 octobrie (stil nou) 1599, Andrei Bahory – noul principe al Transilvaniei, a trimis un ultimatum lui Mihai Viteazul de părăsire a domniei în Muntenia (Valahia).
Mihai Viteazul, ilustru strateg şi om de o verticalitate şi claritate a rară a gîndirii, s-a văzut nevoit să atace primul în Transilvania pentru a evita un atac concentric din direcţiile Transilvania şi Moldova. Marşul surprinzător al lui Mihai peste munţii Carpaţi a fost efectuat în două coloane.

Prima coloană care includea grosul armatei a urmat direcţia Ploieşti – pasul Tabla Buţii – Valea Oltului – Făgăraş – Sibiu, iar a doua coloană cu o armată mai puţin numeroasă pe direcţia Craiova – Valea Oltului – pasul Turnul Roşu – Ţara Bîrsei.
Pentru condiţiile de relief foarte accedentat armata lui Mihai Viteazul a realizat o viteză mare de marş (20-25 km pe zi).

Atacul celei de-a doua coloană, care a ajuns prima la Sibiu nu a dat răgaz lui Andrei Bathory pentru a pregăti armata proprie de război.

În acelaşi timp Prima coloană a asigurat prin direcţia sa de avansare oastea muntenească de un eventual atac din partea Moldovei ce puteau face joncţiunea cu saşii. Mihai a reuşit să se asigure de suportul secuilor, sătui de suprimarea maghiară care îl susţin cu 8 000 – 10 000 ostaşi, totodată asigurînd că vor bloca pasurile de munte în cazul unui atac din partea lui Ieremia Movilă al Moldovei prin secuime.

La 26 octombrie face joncţiunea dintre ambele coloane avînd un efectiv total de aproximativ 40 000 ostaşi dintre care: 8 000 – 10 000 oşteni de la ţară, 14 000 mercenari, 6 000 haiduci, 8 000 – 10 000 de ostaşi secui, artileria 180 tunuri.
După loviturile puternice primite, oastea transilvăneană a fost dezintegrată, pierzînd 2 000 morţi, 1 000 răniţi, şi toată artileria. Mihai Viteazul a urmărit inamicul pe un spaţiul larg închizînd porţile vestice ale ţării şi anume Mureşul şi Someşul.

În încercarea de a se refugia în Moldova, principele Transilvaniei Andrei Bathory, a fost ucis de ţăranii secui. Mihai Viteazul va intra deja la 1 noiembrie 1599 în capitala Transilvaniei – Alba Iulia obţinînd controlul militar al principatului.

                                                   

Platforma Civică „Acțiunea 2012” organizează CUPA UNIRII

Platforma Civică „Acțiunea 2012” are plăcerea de a invita galeriile de suporteri basarabeni şi grupuri de tineret să participle în turneul,,Cupa Unirii” la fotbal.

Aspecte ale turneului:
• data şi ora desfăşurării: 27 aprilie 2013, ora 10:00;
• locul desfășurării:Megapolis Mall, str. M. Sadoveanu, 42/6;
• condiţii de joc: pe teren artificial;
• se va juca după regulile futsalului cu excepția duratei meciului, care va fi de 20 de minute
(10 minute repriza) și doar 5 jucători în terenpentru o echipă;
• se va juca cu auturi(cu piciorul);
• arbitri vor fi selectaţi din exterior; nu vor fi membri ai vreunei echipe participante și nici organizatori;
• va fi disputant trofeul „CUPA UNIRII”;
• meciurile din finală şi semifinalele NU vor fi mai lungi ca durată;
• în cazul în care vor participa 8, 9, 10 sau 11 echipe, se vor juca semifinale, finala mică și finala mare;
• în cazul în care vor participa între 12 și 16 echipe, se vor juca și sferturile de finală.

Participarea la turneu va presupune achitarea unei taxe de participare în valoare de 300 de lei.
La turneu vor fi admise cel puțin 8 echipe și cel mult 16.
Înscrierea la turneu va fi posibilă doar până în data de 31 martie şi se va face la adresa de e-mail cupaunirii@actiunea2012.ro, indicând denumirea echipei, membrii acesteia, precum şi datele de contact ale căpitanului echipei, cu care va fi luată legătura ulterior.

Platforma Civică „Acțiunea 2012” își rezervă dreptul de a refuza participarea unor echipe la turneu, la propria discreție, cu restituirea integrală a taxei de participare achitate în avans.

Unirea face Puterea!

Ion Iliescu

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Oltenița) este un politician român. A fost președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004 și președinte al CFSN între 22 decembrie 1989 și 1992. Între 2004 și 2008 a fost senator din partea PSD. În prezent (2010) este președinte de onoare al PSD.

Iliescu este o figură dominantă a politicii românești de după 1989. În timpul mandatelor sale de președinție a început introducerea reformelor politice, sociale și economice postsocialiste, precum și procesul aderării la NATO și finalizarea negocierilor de aderare la UE.

A intrat în Partidul Comunist Român în 1953 și a devenit membru al Comitetului Central al PCR în 1965, însă, începând cu 1971, a fost treptat marginalizat de Nicolae Ceaușescu. A avut un rol foarte important în Revoluția română din 1989, devenind președintele Frontului Salvării Naționale, ulterior al Consiliului Frontului Salvării Naționale. Ion Iliescu fost primul președinte post-comunist al României și a servit în două mandate constituționale, 1992-1996, și 2000-2004, separate de mandatul lui Emil Constantinescu. În timpul celui de-al doilea mandat al său, România a aderat la NATO și a încheiat negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. A reușit de asemenea să stabilizeze politica românească.

În 2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din 1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma, au descins în București pentru a înăbuși manifestațiile antiguvernamentale. În replică, Iliescu a declarat că scopul anchetei este „răzbunarea” împotriva sa. Pe 13 octombrie 2008 Biroul de presă al Ministerului Public a emis un comunicat de presă în care se arată că președintele Ion Iliescu nu va fi urmărit penal în dosarul mineriadei din 1990. Procurorii au hotărât că nu sunt suficiente și concludente probe pentru ca Iliescu să fie pus sub urmărire penală. În iunie 2009, Ion Iliescu a fost scos definitiv de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și com plicitate la rele tratamente. La sfârșitul anului 2006, Ion Iliescu a fost ales președinte de onoare al PSD.

Alexandru, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Oltenița, și a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român ținut la Gorikovo (lângă Moscova). La acest congres a semnat o declarație care prevedea că România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine. A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare, unde a și murit.
Născut în Oltenița, Iliescu, după absolvirea liceului Spiru Haret din București în 1949, a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi cu sprijinul Anei Pauker la Institutul Energetic din Universitatea din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”. Se credea că îl cunoștea pe Mihail Gorbaciov, cu toate că atât Ion Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri acest lucru. Cu toate acestea, în 1990, în revista Paris Match s-a speculat că Nicolae Ceaușescu credea că ar fi existat o conexiune între cei doi, deoarece în timpul vizitei lui Gorbaciov în România din iulie 1989, Iliescu a fost trimis în afara Bucureștiului pentru a preveni orice contact între cei doi. Iliescu este căsătorit din 1951, dar nu au avut niciun copil pentru că soția sa a avut 3 pierderi de sarcină

2 martie - Zi de comemorare

Astăzi se împlinesc 21 de ani de la începutul războiului de peste Nistru. De ziua memoriei, voluntarii care au luptat alături de armata Republicii Moldova îşi deapănă amintirile.

 În timp ce unii din apropiaţii lor erau plătiţi pentru a lupta împotriva Chişinăului, ei şi-au părăsit casele, au trecut Nistrul şi-au luptat pentru o Republică Moldovă integră. Cei care au rămas în viaţă şi-au revăzut familiile abia peste câteva luni, iar persecuţiile şi intimidările din partea secesioniştilor nu contenesc nici astăzi. Cu toate acestea, ei spun că n-au regretat nici pentru o clipă lunile petrecute în tranşee, chiar dacă statul Republica Moldova, pentru simbolurile căruia au luptat, i-a dat uitării.

Deși se părea că problemele lor se vor sfârși odată cu războiul, nu a fost să fie așa. Unii dintre ei nu pot obține nici cei 100 de lei care-i poate oferi statul pentru participarea în conflictul armat din cauza legitimației care nu mai este valabilă, iar pentru a primi una nouă au nevoie de un număr mare de acte.

După mai bine de douăzeci de ani, cu o nouă administrație la Tiraspol, ei sunt persecutați și astăzi.

În războiul pentru din 1992 au participat aproximativ 30 de mii de polițiști și voluntari moldoveni, dintre care circa 300 şi-au pierdut viaţa, iar alți 3500 au fost răniți și mutilați.

Marșul Demnității Naționale

La 1 martie se împlinesc 176 de ani de la naşterea clasicului literaturii române Ion Creangă

 Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţului - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-născuți din Humulești.

Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919. 

Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola. 

S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri.

La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din rîndurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. 

Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare.

În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire.

În 1871 apare în Columna lui Traian articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În același an este exclus din rîndurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat Învățătorul copiilor , unde inserează trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și Inul și cămeșa.

Un an mai tîrziu este exclus și din învățămînt și, în ciuda plîngerilor și protestelor sale, situația rămîne aceeași. Își cîștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.

În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegînd o locuință în mahalaua Țicău.

În această perioadă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. La îndemnul lui Eminescu frecventează societateaJunimea, unde citește din scrierile sale.

În cadrl revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu 3 iezi.

Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

La 1878 , pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă.

Cîţiva ani mai tîrziu a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea,îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamțului.

Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice. În capitală a proiectat peste 70 de imobile. Unele insa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel ca nici specialistii nu mai recunosc stilul marelui arhitect scolit la Paris.

Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea.

La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

"În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii Amintirile.”

Magnet

Magnet"România,Nationalism Romanesc" . Mărimea 8cm*8cm . Magnet"Basarabia e Romania". Marimea 5cm*10cm Prețul-15 lei MD.  069235713 Pruteanu Sergiu

“Muzeul Brukenthal” din Sibiu

25 februarie 1817 – A fost deschis oficial “Muzeul Brukenthal” din Sibiu, cel mai vechi muzeu din România.

Muzeul Naţional Brukenthal de astăzi a evoluat în timp avand la baza colecţiile baronului Samuel von Brukenthal, care a construit muzeul între anii 1778 şi 1788.


MARELE JAF DIN 1968

În ziua de duminică 26 mai 1968, un grup de hoți a intrat în muzeu, ca niște vizitatori obișnuiți, și-au ascuns la etajul doi, aflat în renovare.
Noaptea au coborât și au furat opt dintre cele mai valoroase lucrări expuse:
Anton van Dyck - "Moartea Cleopatrei", Frans van Mieris cel Bătrân - "Bărbat cu pipă la fereastră", Jorg Breu - "Portret de bărbat", anonim german - "Bărbat cu haină de blană", Cristoph Amberger - "Portret de bărbat", Tiziano Vecello da Cadore (1477-1576) - "Ecce homo", Rosalba Carriera - "Portretul unei tinere femei" (o miniatură pictată pe fildeș), și, cea mai valoroasă, Maestrul legendei Sfântului Augustin - "Bărbat cu craniu în mână", evaluate la peste 25 de milioane de dolari, după care au dispărut prin pod și apoi prin curtea bisericii reformate.

Ancheta a stabilit că picturile au scoase din țară într-un timp-record, de numai trei zile. Patru dintre ele au fost regăsite în America și repatriate în 1998:

"Portret de bărbat cu craniu" a Maestrului Legendei Sfântului Augustin, "Ecce Homo" de Tizian; "Portret de femeie" de Rosalba Carriera și "Portret de bărbat cu pipă în fereastră" de Frans van Mieris cel Bătrân[3].

În octombrie 1998 au dispărut 6 tablouri de mare valoare din Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta, hoții aplicând același mod de operare ca la Muzeul Brukenthal.

Polițiștii maghiari au acționat rapid, reușind să identifice și să aresteze un grup de hoți italieni. Printre aceștia se afla și un oarecare Ciro, care a recunoscut că a acționat și la Sibiu, în urmă cu 30 de ani, declarând că tablourile furate de la Muzeul Brukenthal au fost scoase din țară de un om de afaceri grec, Miscalaides, care făcea afaceri cu tractoare românești

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu
La 25 februarie 1866 (9 martie 1866 pe stil nou) are loc debutul literar al poetului, prozatorului și jurnalistului român Mihai Eminescu ( Eminovici) în revista Familia, cu poezia " De-aș avea ".Iosif Vulcan, directorul revistei, a schimbat numele autorului poeziei din Mihail Eminovici în Mihai Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat și l-a păstrat pentru totdeauna.Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani sau Ipotești – d. 15 iunie 1889, București) a fost socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.Revista Familia a fost o revistă enciclopedică de cultură și literatură, una dintre cele mai valoroase publicații transilvănene, înființată în 1865 la Pesta de publicistul și scriitorul Iosif Vulcan.Începând din 27 aprilie 1880 și până la 31 decembrie 1906, ea a fost tipărită la Oradea, devenind un important mesager al culturii românești, publicând lucrări ale unor mari personalități ale literaturii noastre.Printre colaboratorii revistei Familia au figurat și Vasile Alecsandri, Andrei Bîrseanu, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Aron și Nicolae Densușianu, George Coșbuc, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Vlahuță, Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu etc.



Mihai Eminescu

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce-a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde,

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

Grigore Vieru

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, România - d. 18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet român dinRepublica Moldova. În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Grigore Vieru s-a născut în familia de plugari români a lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani pe care o termină în 1953.

În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvitInstitutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la redacția numită revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tănărul leninist", actualmente "Florile Dalbe" .

La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de limba română și latină, născută Nacu și se angajează ca redactor la revista „Nistru”, actualmente „Basarabia”, publicație a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960–1963 este redactor la editura „Cartea Moldovenească”.

A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din Satul Cociulia, r. Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

Anul 1968 aduce o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefață de Ion Druță. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. Grigore Vieru a fost membruPCUS din anul 1971.

În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegații de scriitori sovietici. Participă la întâlnirea cu redactorii revistei „Secolul 20”: Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. Vizitează, la rugămintea sa, mănăstirile Putna,Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire:

                        Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.

Unirea lui Cuza la 164 de ani

Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română! Cu ocazia împlinirii a 164 ani de la Unirea Principatelor Române, membri și simpatizanți ai Platfomei Civice ,,Acțiunea 2012” vor marca acest eveniment joi, 24 ianuarie 2013, ora 17:30, în Piața Unirii Principatelor Române din Chișinău. Această acțiune are drept scop reamintirea necesității Unirii din 1859, punerea-n valoare a adevărului istoric și, paralel, atragerea atenției organelor abilitate asupra necesității de a păstra și renova spațiul denumit „Piața Unirii Principatelor”. Pentru că ne pasă, aducem realitatea acasă! Astfel, îi invităm pe toți românii, echipați cu steaguri tricolore, pentru a marca împreună cu noi cea de-a 164 aniversare a Micii Uniri și, paralel, pentru a conștientiza că principala noastră misiune, ca popor, e de a da viață acestui ideal secular, prin reînfăptuirea Unirii.

Proclamarea independenţei Basarabiei la 24 ianuarie 1918

Proclamarea independenţei Basarabiei la 24 ianuarie 1918

Data de 24 ianuarie are o semnificaţie cu totul aparte pentru românii basarabeni. La 24 ianuarie 1918 a fost proclamată independenţa Basarabiei faţă de Rusia. Acest act istoric a constituit unul din cei câţiva paşi decisivi pe care provincia românească est-pruteană i-a făcut la sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918, pentru a se desprinde din Imperiul Rus şi a reveni la matca ei străbună. Această dată este veriga ce leagă momentul formării Republicii Democratice Moldoveneşti, la 21 noiembrie/2 decembrie 1917, de data unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918.  Această problemă a fost parţial corectată şi oglindită în lucrările cunoscuţilor istorici Anton Moraru, Anatol Petrencu, Valeriu Popovschi, Ion Negrei, Boris Vizer, Ioan Scurtu, Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Palade şi alţii. Însă tema rămâne actuală, necesitând cercetări aprofundate în continuare.
Ca să ne lămurim ce a însemnat pentru Basarabia şi pentru basarabeni actul din 24 ianuarie 1918, este necesar ca, mai întâi, să identificăm aceste premise care au făcut ca el să fie necesar şi realizabil. Bineînţeles, a existat şi mai devreme un curent naţional ce conştientiza apartenenţa teritoriului pruto-nistrean la spaţiul românesc şi care dorea independenţa Basarabiei faţă de Rusia, curent din care au făcut parte Constantin Stere, Ion Pelivan, Ion Buzdugan, Ion Costin, Pan Erhan, Ion Inculeţ, Vasile Ţanţu, Gherman Pântea, Vasile Cijevschi, Pan Halippa, Onisifor Ghibu etc.
Însă proclamarea independenţei Basarabiei la 1918 trebuie pusă în strânsă legătură cu o serie de factori externi, cum ar fi situaţia de pe Frontul Român din timpul Primului Război Mondial, incapacitatea guvernului rus de a controla armata anarhizată ori bolşevizată, dar mai ales cu decizia din 12 ianuarie 1918 a Radei Ucrainene de proclamare a independenţei Ucrainei în faţa ameninţării bolşevice. Astfel, cu toate că la 2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească a fost declarată parte autonomă a Republicii Federative Ruse, prin actul politic ucrainean de la 12 ianuarie 1918 ea a fost izolată de Rusia. Mai mult decât atâta, ea a fost pusă în situaţia de a se apăra singură de bandele anarhizate ruseşti ce violau ordinea internă a ţinutului. Într-un discurs ţinut în şedinţa Sfatului Tării din  16 ianuarie 1918, primul-ministru Daniel Ciugureanu menţiona că avem cu toţii o singură orientare tradiţională. “Dar putem oare vorbi acum de orientare rusească? Este dureros să o spunem, însă este adevărat că Rusia nu există, se descompune şi procesul acesta merge tot mai adânc. Acum, mi se pare, e posibilă doar o orientare basarabeano-moldovenească. Trebuie să ne gândim numai la noi şi să ne ajutăm noi înşine”. Astfel apăruseră premisele necesare pentru ca basarabenii să-şi asume răspunderea deplină pentru propria lor soartă. Din fericire, Basarabia nu era lăsată de una singură în faţa pericolului din afară, deoarece, câteva zile mai devreme, prin înţelegerea avută de către conducerea  Republicii Moldoveneşti cu Guvernul României şi reprezentanţii puterilor Antantei, care se aflau pe atunci la Iaşi, ţinutul a fost luat sub protecţia trupelor române.
În acele vremuri tulburi, era absolut necesar ca Republica Moldovenească să-şi precizeze statutul, tocmai pentru a nu fi anexată de un alt stat, fie de Ucraina sau de bolşevici. De altfel, soluţia independenţei s-a dovedit a fi una de compromis, întrucât era menită să mulţumească atât pe cei care se temeau de o anexiune a Basarabiei la Ucraina, cât şi pe cei care vedeau o ameninţare în statul român. Temându-se de unire cu România, unii reprezentanţi ai minorităţilor din Sfatul Ţării, din Duma Chişinăului şi din Zemstva gubernială se opuneau proclamării independenţei pe motiv că aceasta, susţineau ei, nu ar fi fost decât o etapă în pregătirea terenului pentru unirea Basarabiei cu România. În realitate, situaţia din acel moment era de aşa natură, că independenţa era inevitabilă, ca fiind o punte de trecere spre Marea Unire a tuturor românilor. Guvernul din acea vreme al Republicii Democratice Moldoveneşti înţelegea foarte bine acest lucru şi căuta să convingă partidele, structurile locale ale puterii şi mai ales pe deputaţii Sfatului Ţării că altă soluţie nu era. Astfel, Pantelimon Erhan, fost prim-ministru, iar acum, în ianuarie 1918, ministru al Instrucţiunii Publice, le spunea deputaţilor că „odată ce Ucraina este independentă, Republica Moldovenească nu poate rămâne nici ea neindependentă, fiindcă, dacă va fi neindependentă, va fi anexată la cineva. Dar noi ştim ce este libertatea şi republica, de aceea Consiliul Directorilor Generali (aşa se numea pe atunci guvernul Basarabiei - G. C.), discutând chestiunea, a ajuns la concluzia că trebuie făcuţi paşi pentru ca republica noastră să devină independentă, deoarece toate republicile ruseşti vor merge pe această cale. Părerea reprezentanţilor puterilor străine este aceeaşi. Examinând situaţia republicii noastre, ne-am convins că fără declararea independenţei nu putem exista”.
Textul declaraţiei a fost dezbătut şi adoptat de către legislativul Republicii Democratice Moldoveneşti în şedinţa din noaptea de 23 spre 24 ianuarie. Bineînţeles că data 24 ianuarie nu a fost aleasă întâmplător, aceasta fiind cunoscută multor deputaţi basarabeni ca una din datele cele mai importante ale istoriei naţionale a românilor, Ziua Unirii Principatelor Române sub domnia lui Alexandru-Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. Faptul în sine al alegerii acestei date simbolice urmărea să imprime o notă în plus de entuziasm şi de optimism pentru deputaţii care urmau să voteze Declaraţia de independenţă şi pentru toată populaţia Basarabiei. Sigur că în alegerea acestei date şi în bătălia foarte încinsă care a trebuit dată în Sfatul Ţării pentru convingerea majorităţii deputaţilor să voteze independenţa, esenţial a fost românismul unor oameni politici ca Ioan Pelivan, Ion Buzdugan, Anton Crihan, Pan Halippa şi, nu în ultimul rând, importantă a fost atitudinea lui Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, care ştiuse să obţină susţinerea tuturor fracţiunilor parlamentare şi care stăpânea ca nimeni altul meşteşugul manevrelor politice şi arta concilierii grupurilor cu interese diferite sau chiar aflate în conflict. Nu încape însă nici o îndoială că data de 24 ianuarie 1918 a fost aleasă şi sub influenţa unui important factor din afara parlamentului. Este vorba de faptul că, în zilele acelea, în Basarabia se afla un numeros grup de intelectuali români de primă mână, printre care Onisifor Ghibu, George Tofan, George Murgoci, Petre Haneş. Mai devreme printre intelectualii şi oamenii politici de la Chişinău se aflaseră Octavian Goga, Romulus Cioflec şi Ion Nistor, unii cărturari şi oameni politici basarabeni, ca Pelivan, Buzdugan, Halippa, Ţanţu, Buruiană, Alistar ş.a. erau în legătură cu o serie de personalităţi de primă mărime din Iaşi, între care Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, care în curând va fi numit comisar al guvernului român la Chişinău. Unii din aceşti oameni de cultură români au semnat, chiar la 24 ianuarie, o declaraţie prin care salutau proclamarea independenţei Basarabiei şi arătau legătura acestei date cu evenimentul din 1859.
În declaraţia de independenţă a Sfatului Ţării se menţiona faptul că o astfel de decizie politică devenise o necesitate, deoarece poporul basarabean nu avea de unde să aştepte „orânduirea vieţii sale”. Textul documentului conţine câteva principii de orientare în perspectivă a politicii Republicii Independente Moldoveneşti. Se specifica, între altele, faptul că în politica sa externă, republica va urmări „încheierea cât mai degrabă a păcii obşteşti, democratice, în înţelegere cu toţi întovărăşiţii”, iar “în politica sa lăuntrică, Republica Moldovenească Neatârnată, chezăşluind drepturi depline tuturor naţiilor, va urma cu întărirea slobozeniilor câştigate prin revoluţie şi  vestite... prin Declaraţia Sfatului Ţării de la 2 decembrie  1917. Îndeosebi, Sfatul Ţării şi Sfatul Miniştrilor Republicii Moldoveneşti  se vor sili  să cheme cât mai repede adunarea poporană pe temeiul glăsuirii obşteşti, care va hotărî desăvârşit rânduiala lăuntrică în ţară şi legăturile ei de unire cu alte ţări, dacă aceasta o va cere binele popoarelor republicii noastre. În al doilea rând, Sfatul Ţării şi Sfatul Miniştrilor Republicii Moldoveneşti Neatârnate au grijă să hotărască în cel mai scurt timp treaba pământului. Acesta va trece în mâinile plugarilor fără plată, pe temeiul împărţirii drepte, după cum s-a spus în declaraţia de la  2 decembrie”. În afară de problema agrară şi necesitatea convocării cât mai grabnice a unei Adunări Constituante, în actul de la 24 ianuarie se subliniază şi faptul că armata română aflată pe teritoriul Basarabiei are rolul de a păzi depozitele de hrană şi căile ferate de bandele anarhizate desprinse din  armata rusă şi  că ea nu  ameninţă cu nimic independenţa Basarabiei.
Declaraţia de independenţă a Basarabiei a avut două urmări importante. În primul rând, prin actul de la 24 ianuarie Republica Democratică Moldovenească îşi preciza statutul internaţional într-o vreme în care situaţia din această parte a Europei era extrem de incertă. Sub imperiul ameninţării bolşevice, Ucraina îşi declarase independenţa, dar la rândul ei ameninţa să înghită teritoriul pruto-nistrean, care din acest moment nu avea o legătură directă cu Rusia, deşi pericolul rusesc nu dispăruse. Un anumit pericol prezenta şi influenţa crescândă a Puterilor Centrale. Proclamându-şi însă independenţa, Basarabia demonstra dorinţa de a ieşi de sub influenţa Rusiei.
Dar cea mai importantă consecinţă a actului de la 24 ianuarie a fost faptul că, în mod obiectiv, el a pregătit terenul pentru realizarea unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918. Odată devenită independentă, Basarabia a fost perfect îndreptăţită să-şi hotărască singură soarta în conformitate cu voinţa poporului său şi a reprezentanţilor săi în organele puterii de stat. Faptul că Sfatul Ţării a proclamat la 24 ianuarie independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi tot el a hotărât, la 27 martie, unirea cu România este o dovadă a consecvenţei liniei politice a parlamentului basarabean şi deci a legitimităţii sale şi a deciziilor istorice pe care le-a luat.

163 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu

‘’Suntem ramâni si punctum’’

                                                       ‘’Deci Basarabia s-a dus unde nu se va mai intoarce, in sinul negrei instrainari’’(Mihai Eminescu)

Mihai  Eminescu   ramine mult mai actual pentru romanii din afara tarii ,servind pentru acestia ca un garant sau o marca a identitatii nationale . Atit in Bucovina cit si in Basarabia,singerinda In dreapa Nistrului,persista o lupta acerba pentru pastrarea identitatii romanesti.Astfel ne-am pomenit ca patrioti romani basarabeni ca am gasit in venele  strabunilor nostri singe de german.Durerea de inima si de suflet a Basarabiei a fost si va ramine Transnistria,in care se incearca anihilarea elementelor de Romanism.Spre deosebire de romanii bucovinieni,care au opus rezistenta unui stat strain,romanii basarabeni sunt pusi in situatia de a se opune propriului lor stat liber si independent.

‘’Suntem romani si punctum” folosim aceasta expresie eminesciana pentru a pune sub lumina,sub tutela ei,un fapt pe care incercam sa-l dovedim de mai multa vreme si anume ca in lume exista 35 milioane de romani.Este o diferenta enorma fata de numarul chinezilor sau a Indiei ,dar totusi ocupam un loc important intre poparele lumii.

Aria traco-geto-ilira este enorm de larga fata de spatiul dintii al strabunilor nostri daci.Tracii,ramura puternica a indo-europenilor sunt cunoscuti din numeroase izvoare :Cimpul lui Marte,Harta lui Agrippa.Problema zonei de raspindire a neamului traco-daco-getic ne intereseaza in cea mai mare masura,deoarece aceasta este aria de formare mai larga a poporului roman unde au ramas insule pe care noi le numim astazi comunitatile  istorice din jurul Romaniei.Istoria nu incepe prin a fi consemnata de Herodot(484-425 i.h),dar acesta este parintele istoriei antice si a celei traco-romane.El scria,de necontestat:”Neamul trac este cel mai numerossi cel mai raspindit din lume,dupa cel al indienilor’’.Asadar,in Europa ocupa locul dintii.Si acest loc era firesc sa dea nastere unui neam mare,cel al romanilor,singur care si-a asumat raspunderea pastrarii numelui de roman vreme de doua milenii.

            Romanii,oriunde s-ar afla isi duc existenta la fel ca in tara,se considera si sunt romani,vorbesc aceeasi limba ,pastreaza la fel traditiile si obiceiurile,si contribuie la imbogatirea culturii lor nationale,chiar daca se inscriu cu aporturi considerabile si in perimetrul tarilor de adoptie in stiinta,arta,sport etc.Pentru ca,daca istoria romanilor din tara este europeana,istoria romanitatii se intoarce inapoi spre tara prin patrimonial oferit de marile valori deopotriva nationale si universale.Mircea cel Batrin,Stefan cel Mare,Vlad Tepes,Iancu de Hunedoara,Dimitrie Cantemir,marii voievozi romani sint si al istoriei Europei,iar Mihai Viteazu a primit nobilul titlu deprincipe,la fel ca marii imparati si regi ai tarilor din occident.Rolul real al romanilor in istoria,civilizatia si cultura lumii este analizat in sute de tomuri masive si recunoscut in primul rind in Europa.Supusi intereselor europene,dar pastrindu-ne sufletul neamului,specificul si demnitatea lui,cu toata toleranta  venita de la Zamolxis si Dumnezeu,tinerii nostrii au ajuns sa smulga cultura din scolile lumii de unde au invatat:la Viena,Berlin,Roma,Paris si in alte locuri,apoi iluminismul romanesc  atit prin Scoala Ardeleana cit si prin cele plamadite de Asachi,Gheorghe Lazar si Eliade,nazuind sa ajunga din urma nazuintele occidentale.

            Romanitatea  este asigurata in primul rind de limba,mijloc de comunicare si intelegere,cel al culturii si spiritualitatii,propagate in primul rind de biserica,dar si in scolile nationale si biblioteci,in universitati din intreaga lume,facultati sau sectii si catedre de limba,istorie si civilizatie.Ne intereseaza toate acestea pentru ca ilustreaza deplin afirmatia ca romanii,la fel ca si toate neamurile de pe pamint,uneori mai mult insa decit altii,se inscriu intre fauritorii civilizatiei universale,dar dincolo de aceste fapte istorice incontestabile ne intereseaza ansamblul romanitatii prin care intelegem ,romanii din tara impreuna cu cei din intreaga lume,precum si iubitorii acestei natii au contribuit in acest spirit,tot asa cum  pe francezi ii intereseaza si au constituit francofonia.

            Existenta romanilor in intreaga lume a insemnat si aceiasi manifestare spirituala facind parte din acelasi neam,si in consecinta din aceeasi cultura,chiar daca unii reprezentati ai lor au scris in alte limbi,in primul rind din motive obiective pentru ca  se adresau altor carturari,ceea ce s-a intimplat si cu istoricii si scriitorii din tara care propagau astfel idei importante si imaginea Romaniei in context mondial.Petru Movila si Dimitrie Cantemir sunt unele din cele dintii nume care au imbogatit cultura Romaniei si europeana.

            Ca concluzie,putem spune ca indiferent unde ne aflam,pe malul drept sau sting al riului Prut,in tari indepartate de inima Romaniei,suntem romani si asa vom fi mereu,in venele noastre v-a curge singe victorios,singe de roman.